Despre
importanţa prietenilor
Articolul
17, Partea 1, 1984
Este
despre importanţa prietenilor în societate şi cum să-i apreciem,
adică cu ce fel de importanţă trebuie să-şi privească fiecare
prietenului său. Bunul simţ ne spune că dacă cineva îşi
priveşte prietenul ca fiind pe un nivel mai jos decât nivelul său,
atunci el va dori să-îl înveţe pe acesta cum să se poarte
într-un mod mai virtuos decât calităţile pe care prietenul le
are. Deci, el nu poate fi prietenul lui ci îşi poate lua prietenul
ca student şi nu ca prieten.
Şi
dacă cineva îşi vede prietenul ca fiind la un nivel superior faţă
de al său, şi vede că poate dobândi calităţi bune de la acesta,
atunci prietenul îi poate fi Rav şi nu prieten.
Aceasta
înseamnă că doar atunci când omul îşi vede prietenul la acelaşi
nivel cu al său, atunci el îl poate accepta pe celalalt ca prieten
şi se poate uni cu el. Aceasta fiindcă prietenii se află amândoi
în acelaşi stadiu. Aşa ne dictează bunul simţ. Cu alte cuvinte,
ei au aceleaşi puncte de vedere şi astfel decid să se unească.
Atunci, amândoi acţionează îndreptându-se către scopul pe care
amândoi doresc să-l obţină.
Sunt
ca doi prieteni care gândesc la fel şi care fac o afacere împreună,
astfel încât acea afacere să le aducă profit. În acel stadiu ei
simt că au puteri egale. Dar daca unul dintre ei va simţi că este
mai competent decât celălalt, atunci el nu va vrea să-l accepte pe
acesta ca pe un partener egal. În schimb ei ar crea un parteneriat
procentual, în concordanţă cu puterea şi calităţile pe care
unul le posedă faţă de celălalt. În acel stadiu, parteneriatul
este de treizeci şi trei sau treizeci şi cinci de procente, şi
deci nu se poate spune că sunt egali în afacere.
Dar
în iubirea pentru prieteni, atunci când prietenii se obligă să
creeze unitate între ei, înseamnă clar că ei sunt egali. Aceasta
se numeşte „unitate”. De exemplu, dacă ei fac afaceri împreună
şi hotărăsc ca beneficiul să nu fie distribuit în mod egal,
numim asta „unitate”? În mod clar, o afacere în iubirea
prietenilor va fi atunci când profiturile şi posesiunile
prietenilor sunt egal controlate de către aceştia. Ei nu ar trebui
să ascundă sau să tăinuiască nimic unul faţă de altul, ci
totul să fie cu iubire, prietenie, încredere şi pace.
Dar
în eseul „ Un discurs pentru completarea Zoharului”, este scris:
„Măsura măreţiei, vine cu două condiţii:
1)
să ascultăm întotdeauna şi să primim aprecierea societăţii, pe
măsura măreţiei ei;
2)
mediul va trebui sa fie măreţ, după cum este scris:
‚În
mulţimea de oameni este slava Regelui’ ”.
Pentru
a accepta prima condiţie, fiecare student trebuie să simtă că el
este cel mai mic dintre toţi prietenii, şi, doar atunci el va fi
capabil să primească aprecierea măreţiei de la toţi. Aceasta
este astfel, deoarece acela care este mai mare, nu poate primi de la
cel mic, şi cu atât mai mult să fie impresionat de cuvintele
acestuia. Doar cel mic este impresionat de aprecierea celui mai mare.
Şi
in ceea ce priveşte a doua condiţie, fiecare student trebuie să
preamărească meritele prietenului, ca şi cum acela ar fi cel mai
mare din generaţie. Atunci, mediul înconjurător îl va influenţa
aşa cum ar face un mediu măreţ din moment ce calitatea este mai
importantă decât cantitatea.
Rezultă
că in privinţa iubirii de prieteni, ei se ajută unul pe altul,
adică este suficient pentru fiecare să îl privească pe prietenul
său ca având acelaşi nivel cu al său. Dar deoarece fiecare ar
trebui să înveţe de la prietenii săi, intervine aici noţiunea de
Rav şi discipol. Din acest motiv, el ar trebui să-şi considere
prietenul ca fiind mai măreţ decât el.
Dar
cum poate cineva să-l considere pe prieten mai mare decât pe sine,
dacă vede că meritele sale le depăşesc pe cele ale prietenului
său, că este mult mai talentat şi că are calităţi naturale mai
bune? Există două moduri de a înţelege acest lucru:
El
are credinţă mai presus de raţiune: de îndată ce şi-a ales
prietenul, el îl apreciază pe acesta mai presus de raţiune.
Într-un
mod mai natural – prin raţiune. Dacă s-a decis să-l accepte pe
celălalt ca prieten şi lucrează cu sine ca să îl iubească,
atunci este normal ca din cauza iubirii să vadă doar lucrurile
bune. Si chiar dacă prietenul are şi părţi rele, el nu le poate
observa, după cum este scris: „iubirea acoperă toate
fărădelegile”.
Vedem
că un om poate vedea lucrurile rele la copiii vecinului său, dar
niciodată pe ale copiilor proprii. Şi când cineva vede vreo
greşeală în copiii lui, imediat el se opune prietenului său şi
începe să enumere meritele copiilor săi.
Şi
întrebarea este, care e atunci adevărul? Până la urmă, există
meritele copiilor săi şi de aceea omul se supără când cineva
vorbeşte despre copiii lui. Problema este că, după cum am auzit de
la tatăl meu, că într-adevăr fiecare om are bune şi rele. Şi
amândoi, şi vecinul şi tatăl, spun adevărul. Doar că vecinul nu
îi tratează pe copiii celuilalt aşa cum face tatăl lor, fiindcă
el nu are aceeaşi iubire pentru ei, cum are tatăl.
De
aceea, când îi vede pe copiii celuilalt, vede doar defectele lor,
deoarece asta îi provoacă mai multă plăcere. Şi asta fiindcă el
poate arăta că este mai virtuos decât alţii pentru că are copii
mai buni. De aceea vede el doar defectele celorlalţi. Ceea ce vede
el este adevărat, doar că vede doar lucrurile care-l bucura.
Dar
tatăl, de asemenea vede doar adevărul, doar că el se referă la
partea bună pe care o au copiii lui. Nu vede defectele copiilor
fiindcă acestea nu îi aduc nicio plăcere. Deci, el spune adevărul
despre ceea ce vede în copiii săi. Şi fiindcă că el se referă
doar la lucrurile care îl pot mulţumi, vede doar virtuţile.
Rezultă
că, dacă cineva îşi iubeşte prietenii, legea iubirii spune că
vrea să vadă doar meritele acestora şi nu greşelile lor. De
aceea, dacă el vede în prietenii săi greşelile, nu este un semn
că prietenii ar greşi, ci că greşeala este în el, şi, deoarece
iubirea sa pentru prieteni este imperfectă, el vede greşelile
acestora.
De
aceea, acum el nu ar trebui să se uite la corecţia prietenului
său,ci, mai degrabă el însuşi are nevoie de corecţie. Rezultă
din toate cele de mai sus, că lui nu ar trebui să-i pese de
corectarea greşelilor prietenului său, pe care el le vede în
acesta, ci el însuşi va trebui să corecteze greşeala pe care a
făcut-o în iubirea pentru prietenul său. Şi când se corectează
pe sine, el va vedea doar meritele prietenului şi nu greşelile
acestuia.
| 